Nu că ar interesa sau ar fi de folos cuiva, dar uneori mă lovește inspirația. Și singura tangență pe care aș putea s-o am către ”artă” ține de cuvinte.
Textul de mai jos l-am scris la începutul lui 2010, când traversam o perioadă pe care atunci o consideram dificilă și confuză. Mi-a luat aproximativ 15 minute să-l scriu. Nu i-am dat un nume.
Un soare răsare și aruncă în zare
Corpuri confuze ce vor doar mâncare.
Plimbarea e lungă, și drumul nu duce,
Nici nu există, dar se face în cruce.
Cine nu vede, cine nu crede, cine nu pierde?
Și cine câștigă, când sine-l instigă
Să închidă ochii când altul îl strigă?
Unul aude, dar din depărtare
Și chiar dacă-l doare, o ia ca atare
"Așa au vrut zeii", în sine gândește
Și se ofilește în timp ce el crește.
Cine-i capabil să vadă, să simtă,
Când vede-n oglindă pe sine o țintă?
Cine nu poate răspândi din minciună,
Când vede în jur că-i a lumii stăpână?
Și cine-ar putea îmbrățișa suferința
Dorind să nu creadă, testându-și credința?
Cine-ar putea să învingă moartea
Știind că nu e, dar observând noaptea?
Și de ce ar conta să stăpânești adevărul
Când savurând-l din plin, ai preferat mărul?
